Regulatorul de tensiune magnetic este un dispozitiv de reglare a tensiunii care combină organic un reactor saturabil cu un transformator. Reactorul este responsabil în principal de reglarea tensiunii de intrare a transformatorului, în timp ce transformatorul ridică sau coboară tensiunea de intrare reglabilă la orice valoare de tensiune cerută de sarcină. Cele două sunt conectate atât electric, cât și magnetic. Structural, acesta seamănă cu un transformator de putere obișnuit, dar, spre deosebire de alte tipuri de regulatoare de tensiune, nu are dispozitiv de transmitere mecanică și nici contacte mobile. Această caracteristică fără contacte și fără părți mobile îl face deosebit de potrivit pentru aplicații cu ieșire de înaltă tensiune sau cu ieșire de joasă tensiune și curent mare. În prezent, acest tip de regulator a fost adoptat pe scară largă ca sursă de alimentare cu reglare a tensiunii pentru cuptoare cu baie de sare, cuptoare cu bombardament electronic, precipitatoare electrostatice de înaltă tensiune și echipamente similare.
Structura de bază și relația dintre circuite
Un regulator de tensiune magnetic este alcătuit din două părți: un reactor și un transformator. Reactorul este prevăzut cu o bobină de lucru în curent alternativ și o bobină de control în curent continuu, în timp ce transformatorul are o bobină primară B1 și o bobină secundară B2. Bobina de lucru în curent alternativ G a reactorului este conectată în serie cu bobina primară B1 a transformatorului, și tocmai această conexiune în serie stabilește legătura electrică dintre reactor și transformator.
Principiul de funcționare
Procesul de reglare a tensiunii al unui regulator de tensiune magnetic se bazează în esență pe utilizarea unei curente de control CC pentru a modifica starea de magnetizare a miezului reactorului, modificând astfel permeabilitatea sa efectivă în CA și impedanța acestuia și realizând, în final, reglarea continuă a tensiunii de sarcină.
Când terminalul de intrare al regulatorului de tensiune magnetic este conectat la o tensiune U1, iar terminalul de ieșire la o rezistență de sarcină nominală R, dacă curentul de control CC Ik = 0, miezul reactorului nu este magnetizat de curent continuu. În acest moment, permeabilitatea efectivă la curent alternativ este mare, iar impedanța reflectată în înfășurarea G este mult mai mare decât impedanța totală a primarului transformatorului. Prin urmare, tensiunea de alimentare U1 este repartizată în principal pe înfășurarea G, în timp ce tensiunea din partea primară a transformatorului, UB1, este foarte mică; tensiunea la sarcină se află la limita sa inferioară U2min.
Pe măsură ce curentul de control CC Ik este mărit treptat, miezul reactorului devine magnetizat de CC în grade variabile, iar permeabilitatea efectivă de CA scade corespunzător. Tensiunea pe bobina G și tensiunea de sarcină U2 cresc treptat. Când Ik atinge valoarea sa nominală Ika, miezul reactorului devine puternic magnetizat și saturat de CC, permeabilitatea efectivă de CA atinge minimul, iar impedanța reactorului devine minimă în comparație cu impedanța primară totală a transformatorului. În acest moment, tensiunea de alimentare U1 este esențial distribuită pe bobina B1, iar tensiunea de sarcină U2 atinge valoarea maximă U2max.
Astfel, se poate observa că, prin ajustarea continuă a intensității curentului de comandă în curent continuu Ik, se realizează o reglare lină, fără trepte, a tensiunii de sarcină U2, de la limita inferioară până la valoarea maximă. Întregul proces nu implică mișcări mecanice și nici comutarea contactelor, iar răspunsul este lin—aceasta este avantajul esențial care distinge regulatorul magnetic de tensiune de metodele tradiționale de reglare a tensiunii.



















